Deoarece, ne lasam feeriti de fantomele melancolice ale toamnei, de fosnetul frunzelor vestede si batrane, de soarele bland care se ascunde mult prea devreme decat in zilele de vara, de acordul unui pian ce canta ca fermecat la apasarile line ale degetelor aceluia care-l vrajeste, de figurile fantasmagorice ale ceaiului aburind undeva in sufragerie, de tot ce inseamna visare si emotie de toamna.

Toamna visam. Toamna ne imbatam cu ceai de melancolie, cu fructe de padure, al carui gust seamana imens de mult cu gustul de padure vesteda de toamna, cu frunzele insirate pe imensa suprafata, ce odata acoperita da sa semene mai mult a covor viu colorat, decat a natura moarta.

Toamna suntem mai romantici. Adulmecam aroma de zmeura acrisoara si cireasa dulce ce se pierde odata cu aburul in intinsa indepartare, sorbim din esenta dulce a ceaiul si ne gandim la zilele de mult timp trecute ale verii calde. In soba, focul arde lin, lemnele pocnesc, vorbind parca in soapta precum doua guri puse la poveste. Mainile se impreuneaza lent, gasind in stransoarea reciproca, umezeala pe care au intalnit-o inca de la prima intrevedere din vietile lor.

Toamna suferim de dulce. Caci pe farfuria cestii de ceai zace aproape inmuiata in dulcele fin de ciocolata, o prajitura ce aduna frageda armonie a atingerilor celor doua buze si visul plapand de toamna, unite pentru totdeauna in dulcea visare melancolica.

Licarul toamnei ni-l dedicam noua, incercand sa ne regasim, pe noi, cei de altadata, intr-un strop de ceai… din natura tomnatica.