O poveste despre cadoul de vara a doua copile inocente ce descopera ca adevarata prietenie poate trece granitele realitatii, te poate purta prin locuri nebanuite si te poate intrista la fel de tare cand descoperi adevarata realitate a intamplarilor. Din cutiuta cu povesti, iti povestesc intamplarea mea:

“Pe ea o chema Diana. I-am zis asa pentru ca avea cel mai larg zambet din lume si pentru ca surasul ei era pentru mine uzvor de fericire atunci cand copil fiind, sufeream in fiecare zi si intotdeauna din orice. Avea ochii negri si se potriveau de minune cu picaturile de vopsea neagra pe un fundal alb,de pe cadrul bicicletei mele, aproape confundandu-se. Desi au trecut 15 ani, bine imi mai pot aduce aminte de inghetata cu gust de vara si de copila, aidoma mie, ce-si purta in fiecare zi parul balai, lasat in voie si de bicicletele noastre gemene.

Era vara. Vantul adia lin, iar asfaltul orasului aproape pustiu inghitea orice urma de copil la orele amiezii. Aveam 12 ani, iar noi eram cele mai fericite fete din lume. Nu stiam pe-atunci motivul fericii noastre. Poate era din cauza ca tocmai sosise vacanta ori din cauza ca avem doua roti pe care sa incalecam si sa fugim departe de inabuseala orasului, undeva unde sa putem imbratisa tot verdele din lume. Nu a trecut mult timp, caci ideile au inceput sa zburde prin capul nostru, iar imediat au fost si puse la bataie. Ba una vroia sa ne pierdem prin Padurea Trei Copaci, ba alta venea cu ideea scaldatului in raul Barcau, insa in final, amandoua am ales aceeasi idee: sa ne avantam sa mergem pana la Suplacul de Barcau. Motivul? Era doar inghetata care n-avea nume, dar dupa gust, o puteai numi oricum, caci era cea mai dulce-acrisoara-de fructe-amestecate inghetata din lume. Soarele dogora pe cer, pe de-o parte si de alta a soselei ne intampina verdele ierbii amestecat cu nisipul adus in timp de masinile mari care faceau naveta de la rafinariile din localitate, iar in fata noastra ne intampina un pustiit de mare inselatoare, un miraj ademenitor si o dorinta pe ale carei carari am purces. Perindam ferice pe  drumul serpuit, in timp ce ambele calesti roiau ca niste caluti inaripati pe dealurile deformate, abrupte si sinuoase ale drumului ba asfaltat, ba pietruit, ba pecetluit cu piatra cubica. In departare am zarit un nuc singuratic. Era mare cat un gigant, insa era singurul personaj primitor de pe intregul traseu, iar noi infometate si insetate de la atata pedalat, ne-am retras un pic fastacite si curioase de grandoarea lui, la umbra, sub coroana verde si racoroasa, unde ne-am razamat bicicletele de trunchiul inscorburat de vietatile de prin zona, dupa care ne-am ghemuit, stand spate-n spatele si mancand sendviciurile pe care mama le-a pus la pachet cu mine.

Somnul ne batea pe la ochi, bicicletele zaceau inclazite si prafuite la umbra copacului, si nici o dorinta de-a pleca de-acolo nu ne mai clatina din loc. Totusi, ne-am adunat fortele si am curpins din nou soseaua incendiara. Trecem pe langa niste case doborate de vreme si de schimbarile acesteia, eram la vale, cand,pe neasteptate, ne-au sarit in fata cativa copii mai aprinsi la fata, si care au incput sa dea cu pietre-n noi. Nu intelegeam de ce. Azi nu pot decat sa ma gandesc ca erau gelosi pe mine ca o aveam pe Diana ca si prietena, si ca impreuna puteam sa zburam cu bicicletele pe sosele si prin parcuri. Cu tot antrenamentul lor, nu au reusit sa ne nimereasca, valea continuandu-si cursul, iar noi gonind dupa ea. Aveam aripi, ne simteam ca niste personaje din desene animate, si visam ca intr-o zi sa ne facem suficient curaj sa ne legam de spate niste aripi de lebada, pe care sa le vaslim pana sa ne luam zborul cu tot cu bicicleta. Urmatoarea localitate: Suplacul de Barcau. Aveam noroc, cooperativa de la care luam de obicei inghetata era deschisa si in ziua de duminica. Aici obisnuiam sa venim acum un an cu Diana si tatal Dianei tot pe biciclete, insa despre el atunci nu mai stiam decat ca a plecat in largul lumii cu tot cu bicicleta. Diana nu era trista. Stia ca se va intoarce candva. Eu, insa stiam ca nu.

Aproape lesinata din cauza caniculei am lasat bicicletele in grija Dianei si am mers sa cumpar cele doua inghetate. Inauntru era racoare si bine, iar daca tanti vanzatoare ma intreba de unde venim si ne invita sa sedem un pic la ea in magazin, cu siguranta nu indrazneam sa o refuz. N-a fost asa. Am cerut doua inghetate magice, iar in timp ce tanti mi le pragatea cu grija, se uita ciudat la mine, la final sfatuindu-ma sa nu le mananc repede pe amandoua ca am sa racesc. Si mama imi dadea mereu acelasi sfat. Diana cunostea un loc unde puteam sa ne scaldam bicicletele, asa ca, in cateva clipe ne-am si vazut curatandu-ne bicicletele. Apa curganda si rece ne inviora, noi saltam de fericire ca si doua caprioare prin cursul lin al apei, stropindu-ne reciproc, imitand fidel fericirea. Am ridicat bicicletele, ne-am rupt manecile de la tricouri, le-am incecat in apa dura si am inceput sa stergem tot ce era praf, ulei sau caldura, jos de pe cadrul bicicletelor, in timp ce ochii mei si ai Dianei se intalneau involuntar, scaldand in adancul irisului cele mai amestecate culori de pe pamant. Stiam ca fericirea tine doar cat razele soarelui scalda cerul, insa de data asta, marele astru se pregatea, prea devreme, sa plece pe alte meleaguri, si totusi noi doua mai croiam zambete pe fetele un pic imbujorate. La intoarcere, bicicletele parca mergeau singure, picioarele nu le mai simteam, cat era drumul de lung, noi ne jucam in mers pe bicicleta, imitand diverse personaje animate, stateam intr-un picior, ghidonam fara maini, fugeam saltand la vale fara sa folosim franele si faceam opt-uri atunci cand ne intampina un deal mai abrupt si mai greu de urcat. Picurii mari de ploaie ne-au prins chiar cand am intrat pe strada ce ducea in cartierul nostru. Pedalam ca doua mici nebunatice, ocoleam trecatorii speriati de picurii ceresti, radeam ca am reusit sa gustam din aroma de neuitat a inghetatei intr-o zi de vara caniculara, si eram fericite pentru simplul fapt ca moalele apei ne spala fetele infocate de razele soarelui si de oboseala.

La fereastra mea vedeam cum se iveste printre crengile copacilor chipul mamei. Expresia fetei striga de ingrijorare, ochii ei erau plansi si tristi. Cand ne-a vazut, am recunoscut un zambet familiar mie, semana cu cel al Dianei. M-a ajutat sa imi urc bicicleta in apartament si sa o bag in camera.

– De ce ai lasat usa deschisa, copila? iar mama se grabeste sa inchida usa pe care am lasat-o deschisa ca sa intre si Diana.
– Nuu! Mama, vine si Diana! am strigat la ea in timp ce mana mea apasa pe clanta si tragea tare de usa.
Cand am deschis-o, nu am vazut pe nimeni. Pe podeaua coridorului erau doar pasii mei de apa si urmele bicicletei mele. Am intrat in casa, m-am grabit sa deschid geamul sa o chem pe Diana sus. Parcul din fata blocului adapostea doar cativa copaci si doua-trei bicictele razamate, lasate in voia ploii. Ea nu era niciunde. Nimeni n-a vazut-o. Mama nu o va mai cunoaste niciodata, iar eu ma tem ca intr-o zi am sa pedalez pe langa ea si nu am sa o mai recunosc. Azi, nu pot decat sa ma gandesc la ea ca si la o invingatoare, ca a ajuns in Turul Frantei, ca a pedalat pe cele mai inalte piscuri, ca a prins in palma un nor, pe care l-a suflat, punandu-si o singura dorinta: sa devina realitate!”